Ioan Moldovan aparţine liricii Echinoxului "median", cel al anilor '70, alături de Ion Cristofor, Aurel Pantea, Mircea Petean, Augustin Pop etc. Această producţie reprezintă un reflux al acelei năvalnice porniri spre cosmos, spre "metafizică" şi spre neguroasa abisalitate colectivă care s-a întrupat în scrisul şaizeciştilor de origine rurală, transilvani şi ei, Ion Alexandru şi Gheorghe Pituţ. E ca o dezumflare a unui balon uriaş. Irealităţii retorizate îi ia locul o apropiere umilă, dar mai profund emoţională de realii, "filosofia" trece în fulguraţiile metaforei ne(pre)meditate. Dacă precursorii menţionaţi încercau a reconstitui schelăriile haosului şi a puncta o cosmogonie indigenă, Ioan Modovan săvîrşeşte operaţia contrară, a de-construcţiei. El demontează analitic universul dat. Pune sub lupă detaliile. Elanul dionisiac e înlocuit de lehamite (o stare "minoră"), incandescenţa e anulată de reziduul său, care e cenuşa: "Cuţitul pe masa de bucătărie/ În marea de melamină plină de zgîrieturi -/ Lumină sleită în cerul de-afară/ Şi-un avion gheţos/ Şi mult mai cald ciripitul capiu al vrăbiilor/ Le îndepărtez de pe manşetă - uitări/ Sfiiciuni, remedii// Ce vrei, ce vrei, băltoacă de sînge/ Pe care presară cenuşă Domnul?" (Tumul). O existenţă lîncedă îşi bolteşte asupra poetului cerul derizoriu. Pomposul ritual poetic e dat la o parte pentru a face loc ritualului neliniştitor al lucrurilor înseşi. Inocenţa se rezumă la o floare ivită din mlaştina degradării unanime: "În clipa cînd ieşeam să cumpăr/ ceva pîine ceva unt ceva detergent/ am vrut să opresc radioul/ dar mi-am zis lasă şi lucrurile/ în absenţa noastră au plăceri estetice/ şi pe drum mi s-a confirmat: într-o băltoacă/ stătea fericită/ lăsîndu-se voluptuos contemplată de apa gălbuie/ de pămîntul întunecat/ o brînduşă/ am ridicat-o am mestecat-o puţin şi am pus-o la loc/ cerul surîdea mohorît" (În clipa).