Era vineri. Zi de cumpărături. Toată noaptea m-am gândit ce să fac de mâncare, cum să obţin ceva şi alte astfel de întrebări fără răspuns. Dimineaţa m-am trezit buimacă şi neliniştită. Pe traseul obişnuit nu se întâmpla nimic. Nimeni nu înjura, nimeni nu bombănea şi toţi aveau un aspect cât se poate de mohorât, a semn rău. La Bellu am prins un 173, am ocupat şi un scaun. Neliniştea îmi creştea. Când am trecut pe lângă Piaţa George Coşbuc am zărit la magazinul de peşte un camion care descărca lăzi mari pline cu ceva greu. M-am ridicat ca arsă şi, cum a oprit autobuzul, am sărit jos.
M-am întors şi m-am repezit spre magazin. La uşă erau deja doi bătrâni care "puneau moţul la coadă", adică erau primii. Întreb ce marfă a adus şi mi-au zis: "Chilcă". Chilcă!? "Da, proaspătă! Primii zece iau cât doresc." Aşa era aranjamentul. Nu ştiam ce să fac. Să stau la rând până descărcau toată marfa?! I-am rugat pe bătrâni să-mi ţină rândul până dau eu telefon ca să mă învoiesc şi, ca să mă creadă serioasă, le-am lăsat sacoşa, ca să-mi ţină rândul. Am ţâşnit spre telefonul public de lângă măcelăria pustie.
Am sunat pe şefu' şi i-am zis unde sunt. El m-a întrebat câte kilograme dă şi îi spun că pot să iau câtă vreau, pentru că eram a treia. Dar n-aveam bani. Îmi zice să stau la rând că vine la mine. M-am întors, am recuperat sacoşa şi i-am informat pe colegii de coadă că mai vine cineva. Am stat noi preţ de o jumătate de oră şi nu se aşeza nimeni în spatele nostru. Unul dintre bătrâni începu să facă glume pe seama unor femei care treceau prin pasajul din piaţă.
Apăru şi şefu'. Venea degrabă, pentru că parcase maşina în spatele pieţei şi nu văzuse că eram doar trei inşi la coadă. În mâini avea mai multe sacoşe. După ce s-a salutat cu bătrânii s-a aşezat lângă mine. L-am întrebat ce face cu sacoşele şi a zis că sunt pentru peşte, că vor şi Gina, Miha
