Daca in decursul celor doua decenii de activitate politica postdecembrista Ion Iliescu a intentionat, candva, sa construiasca un vehicul politic viguros pentru ideile sale de stanga, atunci sampania sorbita cu ocazia zilei sale de nastere va fi avut, indubitabil, un gust acru-amar. Pentru ca PSD se prezinta intr-o stare jalnica: parlamentarii ii pleaca pe capete, in timp ce noul lider de partid va avea, cu mare probabilitate, la fel de putina priza la muncitorime si electoratul rural precum predecesorul sau. In curand, tot ce va mai ramane dintr-un partid odinioara extrem de bine implantat in stat vor fi niste fiefuri locale, controlate de baroni cupizi pentru care apartenenta la PSD a ajuns de mult doar o legatura de convenienta.

Deocamdata, nu s-ar zice ca Ion Iliescu este consternat de durere sau frustrare la vazul halului in care a ajuns PSD. Cu ocazia recentului congres, care a adus mai mult a confruntare dintre gasti de strada decat a for al unui partid puternic, decis sa isi stabileasca directia si dezideratele, Iliescu s-a prezentat grozav de satisfacut de sine. Le-a atras atentia delegatilor deja demoralizati ca este nici mai mult, nici mai putin decat un "brand" – importanta sa fiind, cu alte cuvinte, una aparte, detasata de partid. Ce a preferat sa treaca sub tacere este ca si-a dorit acest "brand", creandu-si deliberat o imagine care a eclipsat-o pe cea a PSD. Iliescu insusi a cautat sa mentina partidul slab si fragmentat pentru a se putea bucura de o lunga toamna politica. A uneltit impotriva unor personaje mai tinere ca Petre Roman si Adrian Nastase, desi orice fondator responsabil al unui partid capabil sa se mentina ani buni la putere ar fi avut intelepciunea sa-si trateze locotenentii ca pe niste parteneri, si nu ca pe niste rivali. A incurajat strategia disperata a lui Mircea Geoana de transformare a formatiunii intr-un instrument al