După izbucnirea crizei financiare, primul compromis major, de fapt o cedare din partea statelor, a fost graţierea de facto a infractorilor (cazul Madoff a fost doar puţin praf în ochii naivilor). Perioada dinaintea crizei a însemnat un uriaş transfer de bani prin sofisticate operaţiuni financiare, unele realizate "la negru", fără înregistrarea lor şi fără cea mai mică informaţie privind datele operaţiunilor1, de care au beneficiat câteva "sute de iresponsabili"2 din lumea finanţelor. În loc au fost lăsate grămezi uriaşe de "bani falşi", aşa-numitele active toxice. Acest lucru s-a realizat prin contaminarea graduală, timp de cel puţin 10 ani, a bilanţurilor gospodăriilor, băncilor, sectorului privat nefinanciar, iar în prezent a guvernelor.

Acceptând ipoteza nerecuperabilităţii "pierderii" de la cei care au produs-o, se pune acum problema repartiţiei ei spaţiale (cine plăteşte) şi temporale (în cât timp). Stimularea fiscală masivă din 2009 a fost utilizată, pe de o parte, pentru repornirea motoarelor economiilor şi, pe de altă parte, pentru salvarea băncilor. Astfel, o parte din "cadoul otrăvit" al datoriei a fost transferat în bilanţul guvernelor, adică cetăţenilor simpli. Numai că o parte însemnată a "pierderii" se mai află în bilanţurile băncilor şi ale sectorului privat. Unele estimări susţin că între 1.000-2.000 de miliarde de euro de "bani falşi" se află numai în seifurile băncilor europene.

Şi aici s-a manifestat relaţia asimetrică de putere între pieţe şi state. Cele dintâi au declanşat criza datoriilor suverane a cărei rezolvare (?) înseamnă de fapt transferul în continuare a pierderilor spre bilanţurile statelor, acompaniate desigur de reduceri masive de cheltuieli publice. În acelaşi timp, banii extraşi din sistem îşi fac treaba, încălzind economiile emergente (India, Brazilia, Indonezia) sau cumpărând ieftin active subevaluat