Atent la reflexele noastre lingvistice, Gabriel Marcel face o surprinzatoare distinctie intre trup si suflet, observand ca noi obisnuim sa spunem: "am un trup", in schimb spunem: "sunt un suflet".
In prefata la Trupul, una dintre lucrarile lui Michel Henry, admirabil traduse si comentate de Ioan I. Ica jr., regasim ideea, nuantata de aceasta data in spirit teologal: "Conditia 'intrupata' a omului e data nu de faptul ca eu 'am' un trup, ci de faptul ca 'sunt trupul meu'". Nu putem sa nu remarcam noutatea fulminanta a punctului de vedere exprimat aici. El rastoarna pur si simplu argumentul lui Platon: soma - sema (trupul e mormant), punand, din contra, semnul identitatii intre trup si viata (soma - zoe), trupul inteles aici, expressis verbis, ca "trup al Vietii", prezenta a Vietii, Intrupare a Dumnezeului Celui Viu.
Iata de ce lectiunea pe care o facem asupra Sfintei Scripturi la un capitol incendiar al ei (Ioan 1, 14) este o lectiune gresita, si Michel Henry nu inceteaza sa ne avertizeze asupra erorii pe care o comitem: "Cuvantul trup S-a facut" este un enunt fundamental, nu o metafora si trebuie receptat nu doar in spiritul, ci si in litera lui. Este ceea ce ne invata de fapt, cu varf si indesat, si mangaierea: trupul meu este propriu-zis Cuvant, iar epiderma care-l imbraca este extremitatea Cuvantului, anvelopa identitatii lui teandrice. Asa cum o fraza isi exhiba intelesul abia la sfarsitul ei, cand se rotunjeste deplin, tot astfel pielea care ne imbraca este apogeul proxim si palpabil al realitatii noastre launtrice, un perete viu prin porii caruia respira insasi Viata, Dumnezeu-Cuvantul.
Dar, ajunsi in acest punct, sa redeschidem Vechiul Testament si sa revedem versetele cu "imbracamintea de piele": "si a pus Adam femeii sale numele Eva, adica viata, pentru ca ea era sa fie mama tuturor celor vii. Apoi a facut Domnul Dumnezeu lui Adam