Se poate elibera omul de trecutul sau? Poate alunga umbrele care il urmaresc si-i intuneca viata? E bine sa uite si sa ierte pentru a putea duce o existenta normala? Mai poate asculta Paulina Salas muzica lui Schubert fara ca aceasta sa-i reinvie momentele de violenta, de umilinta si degradare la care a fost supusa? Acestea sunt intrebarile pe scheletul carora Ariel Dorfman isi construieste piesa - o piesa despre teroarea din perioada dictaturii chiliene. Iar la intrebarile care se desprind din textul dramatic scriitorul adauga altele, in caietul de sala, prin care vrea, desigur, sa-i ajute pe autorii spectacolului in interpretarea piesei sale: "Cum se poate spune adevarul daca masca pe care am adoptat-o ajunge sa se identifice cu chipul nostru? Cum sa stim daca memoria ne salveaza sau ne insala? Cum sa ne pastram inocenta in mijlocul unei lumi rele si corupte? Ii putem ierta pe cei care ne-au provocat daune ireparabile?"
Raspunsurile trebuie sa le dea spectacolul. Si le da. Regizorul Petru Vutcarau le-a formulat in mod expres in acelasi caiet de sala (desi ele erau formulate clar in spectacol): "E foarte greu sa stii sa ierti, sa poti ierta; dar e foarte important s-o faci. Cineva spunea ca dragostea va salva omenirea, eu as mai adauga: si iertarea".
Asadar, sa iertam ca sa putem trai; sa iertam pentru a pune capat urii si violentei; sa iertam pentru ca viata noastra sa nu devina un sir nesfarsit de razbunari, pentru ca lumea aceasta sa nu se transforme intr-un infern continuu. Sa ne umplem sufletele de mila crestina pentru a putea recuceri Dragostea!
Pledoaria regizorului are sustinere in text, caci Dorfman lasa multe porti deschise in acest sens. Porti deschise, dar si glisante in aceeasi masura; incat spectacolul ar fi putut da si raspunsuri exact opuse, daca regizorul s-ar fi situat pe pozitia intransigentei vindicative. Nu a facut-o si,
