Emil Brumaru, care se prezintă, răsfăţându-se, drept "cerşetorul de cafea", este de fapt un cerşetor de afecţiune. Poezia sa face parte dintr-un vast arsenal de mijloace de seducţie, care mai cuprinde miile (nu zecile, nu sutele, ci miile!) de scrisori fanteziste trimise prietenilor şi femeilor iubite, rubricile, cu titluri dintre cele mai trăznite, din diverse reviste, ca şi gesticulaţia rafinat-teribilistă din viaţa de fiecare zi.

Idealul poetului este, probabil să fie iubit de toată lumea, iar el să primească ursuz-bosumflat-burzuluit dovezile de dragoste. Ca să-şi atingă acest scop, se alintă, se victimizează, inventează tot felul de jocuri şi, mai ales, scrie texte pline de graţie şi umor. Textele lui plutesc, asemenea unor feromoni, în spaţiul literaturii noastre şi cheamă. Cine le citeşte face un coup de foudre şi caută apoi, toată viaţa, prin reviste şi librării, numele poetului.

O rubrică intitulată inspirat Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (dar ce titlu dat de Emil Brumaru nu este inspirat?) şi susţinută în paginile jucăuşului săptămânal Suplimentul de cultură din Iaşi se remarcă prin secvenţele capricios-autobiografice, care ne dezvăluie un Emil Brumaru mai puţin aerian decât cel pe care îl cunoşteam. Din cele două portrete suprapuse - Ion Creangă, Mihai Eminescu - pe care le aveam eventual în minte când ne gândeam la Emil Brumaru, câştigă acum în vizibilitate portretul lui Ion Creangă.

Publicate recent sub formă de volum, textele apărute de-a lungul timpului la rubrica Dumnezeu se uită la noi cu binoclul se recitesc cu plăcere, fără să producă acea senzaţie de termen de garanţie depăşit pe care o produc articolele din presă ale altor scriitori. Tot ce scrie Emil Brumaru (probabil şi adresele din agenda sa) se transformă în literatură. Şi nu în orice fel de literatură, ci în una conştientă de ea însăşi, decisă să v