Comparativ cu deceniile 60-80, critica literară românească (nu şi istoria literară) nu mai poate revendica nici măcar un raft în librării. Absenţa volumelor de critică, a monografiilor sau eseurilor despre contemporani, nu e doar un fenomen recesiv local, ci şi, moraliceşte, chestionabil.
Textele de acest gen mai supravieţuiesc totuşi prin câteva periodice şi reviste, prin internet (unde observăm o diseminare considerabilă!) şi prin tezele studenţilor masteranzi şi doctoranzi, necirculante însă. Iată că în acest peisaj indigent, Ana Dobre publică o carte provocare despre opera lui Ştefan Mitroi, scriitor premiat recent de Academia Română. Autor a peste douăzeci de volume (proză scurtă, poezie, literatură pentru copii, roman, teatru, publicistică), Ştefan Mitroi a debutat în 1986 şi, de atunci, îi datorăm, în medie, o carte pe an. Nimic anormal pentru un profesionist al stiloului.
Anormală este, în opinia Anei Dobre, tăcerea aproape consensuală a criticii oficiale faţă de un scriitor răsplătit şi de Uniune, şi de Asociaţie, şi elogiat constant de Irina Petraş, Ioan Holban, Romul Munteanu, Mircea Ghiţulescu şi mulţi alţii, dar pe care Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu nu l-au băgat niciodată în seamă. Elita bucureşteană i-a întors, din primii ani, spatele. Să ne dumirim. Să fie de vină lipsa de valoare a scrisului său? Premiile tind totuşi să infirme ipoteza. Să fie de vină abundenţa literaturii de valoare pe care o critică copleşită nu o poate sluji la vreme şi cu sârg? Statisticile par a nu ne confirma bănuiala. Să fie de vină biografia publică a autorului, legăturile otrăvite cu puterile oculte, absenţa lui din reţele elitiste de influenţare? Nici la această întrebare nu cunoaştem confirmări veridice. şi totuşi, undeva, în olimpiana adunare a Criticii, domneşte dispreţul suveran. şi ruşinos, ţinem să adăugăm.
