Cele trei meciuri de infarct în care ienicerii au cîştigat de fiecare dată pe linia de sosire nu sînt cîtuşi de puţin rezultatul unor întîmplări.
Hotarît lucru, sînt atras de fotbal mai mult decît îmi place să recunosc! Motiv pentru care îi sacrific felii generoase din timpul meu, ori de cîte ori nu e chiar imposibil. Iar serile lungi de la Campionatul European îmi arată, aproape mereu, ceva mai mult decît fotbal.
Ştiu că nu sînt original, dar am redescoperit, de pildă, săptămînile acestea echipa Turciei, o Turcie parcă încă mai îndîrjită şi mai capabilă de mobilizare ca acum şase ani, cînd reuşea să ocupe locul trei în lume. Cele trei meciuri de infarct în care ienicerii au cîştigat de fiecare dată pe linia de sosire nu sînt cîtuşi de puţin rezultatul unor întîmplări. Chiar dacă norocul are locul lui în orice joc, chiar dacă mingea e mereu rotundă, victoriile turceşti in extremis sînt rezultatul unui anume fel de a fi al echipei.
Naţionala turcă nu pare a avea mare lucru în comun cu suavul şi generosul spirit olimpic, care ne şopteşte la ureche de milenii că totul e să participi. Ea vrea să cîştige. Şi vrea asta indiferent de scorul scris, la un moment dat, pe tabelă. Pentru turci meciul nu e un joc, e o luptă, un turnir. Vigilenţa nu scade, muşchii nu se destind, atenţia nu se împrăştie, indiferent de ceea ce fac adversarii. În joc sînt viaţa şi moartea şi, poate mai ales, onoarea. Dacă eşti condus cu trei la zero, continui să lupţi, pentru că e cu totul altceva să fii condus cu trei la unu. Şi aşa mai departe, pînă în ultimul moment.
Turcii n-au "momente psihologice". Oricum nu în sensul în care le acuză mai toate celelalte echipe. Pot greşi, pot ajunge în situaţii-limită, dar asta nu îi dezarmează. Ei par să trăiască un "moment psihologic" continuu şi uniform. Există echipe, nu dau nume, care sînt afectate
