Majoritatea serialelor (mai ales cele SF) se încăpăţânează să folosească un clişeu: ziua care, cu mici variaţiuni, se repetă la infinit. Mie mi s-a întâmplat sâmbătă. Nu dă semne să se oprească. Sursa: EVZ

Şocul morţii lui Alex Leo Şerban are colţi şi muşcă în infinit de multe moduri pornind de la te miri ce. De la cartea de vizită pe care am zărit-o din întâmplare acum două zile ("ceci n’est pas une carte"). De la articolul din Aperi-TIFF pe care l-am citat alaltăieri. De la un căţel de usturoi. De la toate amintirile cu el care nu vor avea un sequel. De la faptul că Leo vine acum la pachet cu un "The End".

Dar o să pornesc de la final. Ştiam că Leo e în spital, că suferea de o boală gravă, că era săptămâna asta mai slăbit decât în cea de dinainte. L-am sunat şi vocea lui mi-a îngheţat sângele în vene. N-o mai auzisem niciodată, în toţi anii de când ne ştiam, firavă şi lipsită de toate inflexiunile familiare. Nu m-a lăsat să vin să îl vizitez şi i-am respectat dorinţa. În tot acest timp nu mi-am pus niciodată problema că Leo ar putea să moară. Posibilitatea nu exista.

Am triat minuţios amintirile şi ştiu la ce fracţiune de Leo încerc să mă gândesc acum. La hohotele lui de râs şi la unele anume: cele de la "Mon oncle", filmul cu care şi-a sărbătorit a cincizecea aniversare, cele de la "Thirst", de la Cannes, şi cele o idee mai intime de la "Poliţist, adjectiv", pe care l-am văzut alături de el şi de Cristi Luca. Era singurul om care putea să spună, după ce a văzut "Aurora": "Dragă, poate n-am înţeles eu filmul ăsta, dar mie mi s-a părut o comedie". Mă gândesc la Leo care m-a învăţat la prostii jurnalistice - şi pe termen lung - când a reuşit să scrie un articol în care apărea cuvântul "peplum" într-un tabloid. La omul pentru care colecţionam vorbe de duh, parcă "merengue cultural" era una dintre ele. La criticul de film care îmi tra