- Cultural - nr. 623 / 7 Septembrie, 2010 Spirit cu preocupari stiintifice variate, spirit al plenitudinii profesorul filozof Ion Irimie, concomitent cu analiza aspectelor legate de "Homo philosophicus" si in corelatie cu aceasta tema, s-a aplecat, cu competenta si consecventa, asupra problemei instrainarii. Analiza unor momente importante din istoria filozofiei, incepand cu filozofia clasica- Hegel, Fichte, Feuerbach, filozofia religioasa - si continuand cu cea din timpurile moderne, l-a condus spre o concluzie pertinenta referitoare la cele doua coordonate esentiale ale omului: cea prometeica si cea sisifica, ce par contradictorii, dar ele se interfereaza in activitatea umana ca "intr-un mozaic" al afirmarilor si, deopotriva, al negarilor, este intoarcerea omului impotriva sa, asa cum sugereaza si inspirata coperta a volumului. Oprindu-ne la cateva idei din filozofia clasica, o subliniem, mai intai, pe cea referitoare la Hegel, care leaga instrainarea de actul demiurgic, de "Ideea absoluta" ce se exteriorizeaza, "instrainarea fiind direct proportionala cu distantarea unei esente de determinarile sale". Analiza autorului descifreaza la Hegel bucuriile, inaltarile fiintei umane, dar si conduita acesteia de supunere, de constiinta nefericita, omul cunoscand nu numai satisfactii, ci si deznadejde. Hegel hiperbolizeaza fenomenul instrainarii, il uniformizeaza, rupandu-l speculativ de om. Feuerbach leaga instrainarea de specificul uman, il situeaza in zona constiintei, ca manifestare a ei, acorda atentie doar unei singure forme, instrainarea religioasa, Dumnezeu fiind reflexul instrainarii omului, fiinta divina nefiind altceva decat fiinta omului, despartita de ingradirile omului individual. Componenta religioasa a omului rezulta din nazuinta lui spre absolut, spre suprematie, spre autocunoastere si autoperfectiune si, in acest proces, omul se neaga pe sine, isi vinde