Recesiunea economică ştim toţi ce înseamnă. Adică ne merge prost cu banii şi ne va merge şi mai prost. Dom'le solidaritate umană ca în vremurile de recesiune economică, n-am mai văzut.
Nu mă refer neapărat şi în mod direct la anumiţi patroni sau, eu ştiu, ăla, ăla, care întoarce euroii cu lopata. Nu. Între noi, ăştia care avem abonamente pe toate liniile pe transportul în comun. Parcă ne purtăm mai mult de grijă unul altuia, chiar dacă nu în mod efectiv (adică nu veni acum să-mi ceri să te împrumut cu nişte bani că n-am de unde!), dar este o afecţiune simbolică foarte importantă.
O vorbă foarte înţeleaptă din Ardeal spune că oamenii după o înmormântare sunt mai buni. Te duce gândul la "ce-o mai fi făcând cutare?" Şi îţi imaginezi ce este mai rău, nu că i-ai dori asta, dar parcă obişnuinţa vremurilor de dinainte de recesiune te îndepărtase de prietenul tău cel mai bun, că ştiai că, oricum, îi este bine. Dar astăzi?
Dacă tuturor ne e rău nu are cum să scape tocmai prietenul meu cel mai bun, pe care îl cunosc la fel ca pe buzunarele proprii! Aşa că se produce o apropiere umană remarcabilă, cu accente patetice, este adevărat, dar totuşi! O dată la o sută de ani...
Parcă îţi vine mai abitir decât inainte să-ţi rupi de la gură pentru a împărţi cu altcineva. Nu la modul propriu, bineînţeles. La figurat. Aşa, că te gândeşti mai des la soarta unuia cu care ai împărţit viaţa timp de douăzeci şi mai bine de ani. Şi cazi pe gânduri la modul cel mai uman cu putinţă, în felul primar întruchipat pentru veşnicie în lut, al Gânditorului de la Hamangia. "Ce-o mai fi făcând pe vremurile astea săracul unchiu' Ion???!!!"
Şi atunci, când gândeşti aşa, parcă nu mai eşti singur pe planeta asta. Că apropo, Terra s.r.l nu mai dă salariile. (Românul e născut poet.) Cu mintea mea întunecată de puterea emoţiilor care mă cuprind la a