Stratul de politeţe rece de la ultimele alegeri s-a tocit aproape complet şi a făcut loc asperităţilor. Confruntat cu tot soiul de declaraţii de „fost” ofuscat, Ponta a lăsat deoparte orice diplomaţie şi l-a pocnit în moalele orgoliului pe predecesorul său: „Mircea Geoană este pentru PSD imaginea eşecului, compromisului şi umilinţelor”.
Un diagnostic prea sever pentru cel care ar fi putut să fie astăzi, cu un dram de noroc şi cu mai multă înţelepciune, preşedintele României. Însă pe deplin meritat. De la pierderea funcţiei, după ratarea alegerilor şi a guvernării, Geoană a intrat într-un soi de opoziţie cu propriul său partid. Din turnuleţul de fildeş de la Senat, în care se menţine doar datorită interesului partidului său de a nu pierde o poziţie (care şi aşa nu-i foloseşte prea mult), Geoană aruncă din când în când săgeţi otrăvite spre noul lider şi spre cei care, consideră el, l-au trădat. După alegerile din partid s-a văzut mai clar ca oricând că, spre deosebire de liderii care l-au precedat, Geoană nu a avut un electorat propriu. Nici în public, nici în partid. El a avut doar un „inel” de interese în care şi-a plasat oamenii a căror susţinere dorea să şi-o asigure. Ajuns în fruntea partidului printr-o întâmplare, rod al unui complicat calcul de interese, el a utilizat zestrea istorică a acestuia încercând să-şi construiască propriul piedestal. Cu tot zelul celor care l-au sprijinit în speranţa că-l vor putea manipula în scopurile proprii, el nu a ajuns niciodată să reprezinte formaţiunea politică în care, ca membru, a intrat aproape cu forţa (presat de Năstase, căruia nu-i convenea alura independentă a ministrului de Externe) şi în care a înregistrat un spectaculos eşec la alegerile pentru primăria Capitalei, unde fusese, deasemenea, împins de Năstase, spre a curăţa terenul viitoarelor alegeri prezidenţiale de asperităţi nedorite.
Congresul din 2005