S-a spus - şi se repetă... - că articolelor de atitudine literară le stă bine în pagini mari. Nu tăiate din scurt şi puse vraf în volume. Cîteodată-i aşa, cîteodată nu. Depinde, de obicei, de cine semnează. Dacă-i Felix Aderca? Putem să-i concedem...

Aşa am făcut, recuperînd dintr-un anticariat volant - Tineretului, la gura de metrou - Contribuţii critice, ediţia îngrijită de Margareta Feraru, din 1988, de la Minerva. În două volume. Bucăţi galbene de zid, unde se-aşază la locul lor (prime) apariţii interbelice. Mai mult decît simple cronici, dar altceva decît forţări de critică academică, contribuţiile lui Aderca au curajul punctului de vedere, adecvat sau nu, şi eleganţa liniei de modă. Altfel spus, stilul ceremonios, dintre războaie, şi privilegiul degetului exact, de cronicar care arată, îşi fac, la el, bună companie. Luîndu-şi ca armă "oarecare ideologie literară" (drept e că volumele din articolele lui se opresc în '47, închizînd numai timpul cînd jocul de idei era mai degrabă zgomotos decît grav), Aderca face, pe cît poate, ordine în concepte. Întîmpinările lui, cu deosebire cea adresată lui Lovinescu, merită parcurse ca documente ale unei vremi cînd adversarii (de păreri) se citeau şi aveau gentileţea sau, poate, onestitatea, de-a se pune în pielea (scărmănată...) a inamicului literar, fie şi ca să dea mai multă suculenţă ironiei. Oricum, între a da citate la întîmplare - sau nu... - şi a avea răbdarea să tragi o idee dintr-o carte şi o poziţie dintr-o operă, pe care să le comentezi critic, e de ales, oricînd, a doua variantă. A lui Aderca.

Cu toate că, "nu, publicistica noastră, timp de peste un deceniu, n-a contribuit la nimic." (1927). Sigur că acuza de ipocrizie, ca şi aceea, mult plăcută anilor noştri, de calcul "burghez" de imagine, aşteaptă la uşă. Încercînd să ne-abţinem, putem vedea în această muncă împărţită între Univers