dialog cu dr. Emil Căpraru, medic pediatru Dr. Emil Căpraru este recunoscut ca autoritatea naţională în probleme de pediatrie (de la sugar la adolescent). Volumul său şi al soţiei sale, Mama şi copilul, a rămas un best-seller reeditat la intervale regulate. Punînd cap la cap amintirile sale şi îndelungata sa experienţă profesională, interlocutorul nostru a schiţat un soi de istorie a mentalităţilor legate de creşterea şi îngrijirea copiilor, începînd cu perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, continuînd cu cea comunistă şi terminînd cu anii '90 şi 2000 .

Perioada dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial: '38-'44 Familia. Tată, mamă şi copil - erau cu toţii angajaţi la treburile gospodăriei. Mama nu era scutită de muncile gospodăriei pentru că era femeie şi avea copii: era pe picior de egalitate cu soţul şi era normal ca ea să aibă de-a face cu tot ce ţinea de mîncare, curăţenie, creşterea şi îngrijirea copiilor. Naşterea era ceva foarte banal, nu se prea auzea de accidente. Mamele erau foarte tinere: fetele se căsătoreau între 16 şi 18-19 ani. Imediat venea şi copilul. Mama mi-a povestit cum m-am născut eu: erau undeva la vie şi au apărut nişte şerpi în apă. Atunci ea s-a speriat şi s-a revărsat lichidul amniotic. A mers acasă şi m-a născut pe mine. Asistenţa era făcută de o moaşă comunală sau de o femeie mai bătrînă. Aveau la dispoziţie apă caldă, cîrpe, un foarfece pe care îl fierbeau pentru tăierea buricului. După 7 zile, femeia se întorcea la treabă. Alăptarea era de la sine-înţeleasă: nu-mi amintesc de vreo femeie căreia să-i fi pierit laptele. Dacă i se întîmpla ceva mamei, copilul era dus la o altă femeie care avea lapte şi-l alăpta aceea. Alăptarea continua cîteva luni şi se făcea şi zi, şi noapte, fără pauze, la cerere, cum se numeşte acuma. De asemenea, mama îl lua pe copil cu ea la cîmp, unde trebuia să muncea