Site-urile de presă sînt disperate în toată lumea. Se simte acest lucru şi din tonul declaraţiilor, şi din soluţiile pe care le propun. Actuala criză a dublat, de fapt, o criză proprie a presei scrise, care se făcea simţită de peste cinci ani. Ziarele şi agenţiile de presă au eşuat în căutarea unui model de afaceri care să le ofere venituri comparabile cu cele obţinute pe vremea cînd Internetul nu exista. Iar acuzaţiile privind calitatea produsului de presă curg pe bandă rulantă.

După anunţarea situaţiilor financiare pentru cel de-al patrulea trimestru al anului 2008, toată suflarea site-urilor mainstream de ştiri a intrat în panică, în SUA. Pentru mulţi, veniturile din publicitate au scăzut sub nivelul costurilor, multe ziare locale s-au desfiinţat, bugetele au fost tăiate "la sînge", mii şi mii de jurnalişti şi-au pierdut slujbele şi nu există încă vreun semn că lucrurile vor reveni la normal. Dimpotrivă chiar. Ironia sorţii " studiile arată că, datorită Internetului, niciodată ziarele nu au avut o audienţă mai mare ca acum şi niciodată nu au fost citite de atît de mulţi tineri.

De la începutul anului pînă azi, discuţiile pentru găsirea unei soluţii salvatoare s-au înteţit şi probabil vor continua să se aprindă şi mai tare. Şi aşa s-a născut uimitoarea idee de a se introduce plăţi pentru accesarea a o parte sau a întreg conţinutului unui site de ştiri. Fie utilizatorul va plăti un abonament anual modic (pentru New York Times s-a propus, de pildă, o sumă cuprinsă între 55 şi 100 de dolari pe an), fie va fi introdus un sistem de microplăţi, cititorul urmînd a plăti doar pentru articolul pe care doreşte să-l citească (undeva între 5 şi 10 cenţi per articol). Oricît i-ar părea ea de neverosimilă unui utilizator veteran de Internet, care asociază aproape axiomatic web-ul cu gratuitatea, ideea a fost luată în serios şi a fost foarte viu discutată în ultime