Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică.

Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în "Dumnezeul tenebrelor", deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într- o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de "Fenomenologia spiritului", participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în "Le grand voyage" si "L’écriture et la vie".

La Buchenwald s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprun era de-acum "Federico Sanchez", membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic. A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. "Nu există salvare în afara Partidului", această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în "Partisan Review", Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprun, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări şi compromisuri imorale. Pentru Jorge Semprun, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului