Toată zarva ultimelor zile mi-a adus în minte - ca multor altora, desigur - întâmplări din timpul şcolii. Voi povesti aici despre Monica, eleva care tace. Se întâmpla în anii ’80, la şcoala de pe Strada Exerciţiu din Piteşti. Era ziua tezei la matematică. Profesorul de matematică era şi dirigintele nostru, domnul Trandafirescu. Când toţi ne aplecam pe problemele atent selecţionate din caietele subţirele, un loc din clasă rămânea liber. Lipsea Monica Dumitru. Monica nu se număra printre premianţii clasei, dar clasa era cea mai bună din serie. Cum nimeni nu lipsea niciodată de la teză fără să se afle vreun motiv, o întâmplare cu totul ieşită din comun, priveam cu toţii pe furiş la locul gol şi ne întrebam ce s-o fi putut întâmpla. Nimeni nu ştia nimic. Într-un târziu, când poate că uitasem de colega absentă şi ne grăbeam mai tare, cu obrajii încinşi, să abordăm şi ultima problemă, uşa clasei s-a deschis şi în prag a apărut Monica. Răvăşită dar calmă, reţinută. I s-a dat voie să intre şi să se aşeze. Timp să dea teza nu mai era. Mai departe îmi amintesc foarte bine aşa: eu stau la rândul de la fereastră, am terminat exerciţiile; Monica stă în rândul din mijloc, cu o bancă mai în spate. Mă uit la ea. O văd cum stă foarte dreaptă, cu spatele lipit de tăblia scaunului, cu privirea înainte, cu palmele în poală. Profesorul o întreabă ce s-a întâmplat. Încet, ca să nu deranjeze elevii. Ea nu răspunde. Se uită înainte, se uită în jos şi zice într-un târziu doar atât: „Nu... Nu m-aţi crede.” Din nou e întrebată, din nou refuză să spună. Profesorul insistă, cu blândeţe: a rămas încuiată în casă? S-a blocat în lift? A pierdut cheia? Încearcă să destindă situaţia, nu o ceartă deloc, o asigură că poate să dea mâine teza, numai să spună ce s-a întâmplat. O răsfaţă, face glume cuminţi, îi spune „Monel...”, doar-doar fata va spune ce i s-a întâmplat. Monica se tot uită în faţă, trec