Cei surprinşi de reacţiile imediate şi dure venite dinspre Comisia Europeană după respingerea ordonanţei DNA în Senat ar trebui să rememoreze istoria respectivului act.

Povestea e oarecum bizară, ordonanţa nefiind o alegere a Monicăi Macovei, ci o contra-măsură adoptată în disperare de cauză pentru a ieşi dintr-un blocaj aranjat cu măiestrie. Cum sigur cititorii îşi amintesc, PNA a fost înfiinţat de Guvernul Năstase. Nu la cererea Comisiei Europene, cum mai mint şi acum reprezentanţi ai PSD. Decizia a fost luată la o şedinţă de partid de week-end pentru că trebuia arătat la Bruxelles că băieţii muncesc. Abia ulterior, Comisia a acceptat noua instituţie, spunînd: dacă tot aţi făcut-o, daţi-i mijloace necesare pentru a-şi face treaba. Noul PNA a (ne)funcţionat doi ani departe de aşteptări. După ce PSD a pierdut alegerile, un grup de parlamentari PRM şi PSD au atacat la Curtea Constituţională chiar ordonanţa lui Năstase de creare a PNA. Motivul: Constituţia spune că parlamentarii pot fi anchetaţi numai de Parchetul General. O Curte Constituţională onestă ar fi recunoscut principiul că PNA e asimilat Parchetului General, şi atunci nimic nu se schimba. Nu a fost cazul cu actuala Curte. În acel moment, ne găseam într-o situaţie cu totul stupidă: dosarele fără parlamentari rămîneau la PNA, iar cele cu parlamentari erau trimise la Parchetul General. În unele cazuri, dosarele trebuiau sparte în mai multe bucăţi, în funcţie de persoanele implicate. În disperare de cauză, Macovei a recurs la această ordonanţă prin care PNA era transferat în cadrul Parchetului General, ca Departament Anticorupţie (pentru a respecta decizia Curţii Constituţionale), dar păstrînd statutul excepţional al procurorilor de acolo şi autonomia de decizie (pentru a respecta doleanţa Comisiei: dacă tot aţi făcut-o, puneţi-o la lucru!).

Deşi e complicată, povestea are un substrat simplu: sist