Dintotdeauna am apreciat şi am dorit încurajarea tinerilor şi promovarea lor în viaţa noastră muzicală, dar cu condiţia ca aceştia să fie de reală valoare, nu doar susţinuţi de… unul sau de altul, din varii motive. Sunt solişti care, încă din anii studenţiei, au atras atenţia prin calităţile şi pregătirea lor, dar niciodată nu au fost „luaţi în seamă“ de instituţiile noastre, aşa încât… s-au afirmat în străinătate. Sunt alţii care, deşi cu serioase probleme sau, pur şi simplu, fără talent şi datele cerute pe o scenă cu pretenţii, beneficiază de o atenţie cel puţin exagerată, evident, în detrimentul altora. La Opera Naţională, unde ideea de a aduce tineri în distribuţii este, în principiu, binevenită, am ascultat, în ultima vreme, solişti – studenţi sau recent absolvenţi – de un nivel foarte discutabil, dar „cineva“ se încăpăţânează să-i susţină, ca şi cum nu ar auzi nici că au voci banale, nici că au mari carenţe tehnice, iar despre interpretare şi expresie – departe de a fi vorba… Aşa am spus şi în ce le priveşte pe sopranele Veronica Anuşca sau Rodica Vică, aşa am constatat – nu doar eu, ci toţi cei de bună-credinţă aflaţi în sală – urmărind spectacolul cu opera Carmen de Bizet, în care s-au regăsit câteva noutăţi… de aceeaşi factură. Deşi a obţinut doar o Menţiune la concursul organizat de ONB în 2011, Emanuela Pascu a abordat acum, în debut, dificilul rol titular, neavând nici glasul adecvat (pentru că, de fapt, este soprană), nici pregătirea tehnică, nici temperamentul, nervul sau măcar implicarea expresivă cerute de o Carmencită adevărată, dar… arată bine pe scenă. O altă „surpriză“ a fost Zoltan Nagy, care, în anii trecuţi (când a fost angajat, o perioadă, la Staatsoper Viena) se considera bas, dar de fapt este un bariton… comprimar, deci cu un glas dezagreabil, dând şi impresia – culmea – că a urcat prima oară pe o scenă de operă, apărând în Escam