Spectacolul fotografiilor lui Ştefan Petrescu, publicate recent de Editura Fundaţiei Culturale Române, nu este unul care să sugereze unicitate şi să exalte patriotice inimi. Dar, în tocmai "normalitatea" acestor ilustraţii rezidă una din calităţile albumului. În firescul acestor fotografii - pe care, dincolo de accidentele istoriei recente sau de caracterul teribil al unor "ştiri" curente, îl surprinde amuzată, dar cu seriozitate, şi Joella Gipson într-o carte de fotografie dedicată de asemenea României - e de căutat atributul cel mai tare al lucrărilor artistului. "Verismul" acestor fotografii este înviorător: avem o patrie normală, totuşi. Sîntem, cu natură şi cultură edificată, în rîndul lumii. Uneori, e drept, ruina unui sit arheologic se străvede prin vegetaţia care stă la pîndă spre a înghiţi lucrarea descoperitoare. Aici se vede urîciunea unui lăcaş de cult ridicat (prea sus, prea mult, prea greu) după 1989. Dincolo, vedem pumnalul demolărilor împlîntat în ţesutul urban al Bucureştilor, sfîşiindu-l. Vedem însă, de asemenea, delicateţea unei inserţii ziditoare din străvechime, care nu numai că nu siluieşte peisajul întru care se aşează, ci, dimpotrivă, îl amplifică. Multe dintre bisericile fortificate dimprejurul Braşovului ne vorbesc exact despre această consunare a naturii cu edificarea. Pare că fortificaţia, cu acoperişurile sale uneori şui, s-ar fi ridicat neriguros; or, fotografia "a vol d'oiseau" a lui Ştefan Petrescu ne dezvăluie adevărul, cel care de sus se vede cu limpezime. Nu numai că o asemenea cetate nu era întîmplătoare, dar ea acta ca o cutie de rezonanţă a peisajului natural. Ceea ce în natură era doar potenţial, se clarifică, iluminat prin zidire. Iar cetatea, sau doar satul "de jos" urmează această logică tectonică, potrivit căreia aşezarea se distribuia potrivit liniilor de forţă ale peisajului. Unde trebuie făcută o astfel de aşezar