Toamna lui 1989 se apropia cu paşi repezi. Numai că, de data asta, toamna nu mai era anotimpul când se numărau (şi) anecdotele. Ultimele pronosticuri optimiste, care scontau pe un reviriment după achitarea integrală a datoriei externe a ţării, se năruiseră. Cozile la alimente rămăseseră, programele televiziunii naţionale aveau doar câteva ore, dintre care mai bine de jumătate erau dedicate proslăvirii cuplului prezidenţial. Cât despre o cât de mică deschidere spre afară - nici pomeneală! Urmarea nici nu este greu de imaginat. Dezamăgirea populaţiei creştea ameninţător şi din ce în ce mai mulţi oameni, până atunci tăcuţi sau măcar mai rezervaţi în a-şi exprima adevărata lor părere faţă de "putere", îşi dădeau drumul la gură şi spuneau cu voce tare ceea ce, de fapt, gândeam mai toţi.
Este de la sine înţeles de ce - în ciuda insistentei propagande oficiale referitoare la "semnificaţiile istorice ale Congresului al XIV-lea al partidului", programat să se desfăşoare în luna decembrie, interesul public pentru acest "eveniment de importanţă istorică în viaţa comuniştilor şi a întregului nostru popor" era la pământ.
În aceste împrejurări, s-a petrecut un fapt deosebit de semnificativ: pe care nu mulţi l-au perceput, la vremea respectivă, la adevăratele sale semnificaţii.
Dacă, pe de o parte, circulau tot mai puţin bancuri politice "de ultimă oră", pe de altă parte, românii aveau parte de tot mai multe zvonuri. Interesant era, mai ales, faptul că aceste zvonuri se legau direct şi insistent de viitorul lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi a statului. Iar cele mai multe zvonuri se refereau la succesorul "celui mai iubit".
Un subiect considerat, cu doar câţiva ani în urmă, pur şi simplu "tabu". Motivele înscrierii acestui subiect pe agenda "telefonului fără fir" erau lesne de bănuit. În primul rând erau de notorietate relaţiile "
