Natura umana, ne spune Dostoievski, nu este "depravata" in nuce, cum suiera vipereste bigotii de tot felul. Copilul simte spontan si cunoaste intuitiv binele. Iata de ce raminem zguduiti in fata acestor copii dostoievskieni. Am simtit intotdeauna o atractie deosebita pentru personajul copil in proza. In timpul facultatii m-am lamurit in privinta rolului "tehnic" al naratorului copil, urmind un curs facultativ al profesoarei mele Sorina Balanescu (imi amintesc ca am mers si a doua oara, cu alta grupa, la aceeasi prelegere, tocmai ca sa pricep mai bine, eu, care ma doream scriitor, trucurile inocentei folosite de marii autori). Ne vorbea profesoara de naratorul inocent, cum ar fi nebunul sau copilul, care vede lumea pur, putin altfel decit o vedem noi cu mintea noastra tocita de rutina vietii. E vorba de ceea ce formalistii rusi au numit ostranenie (insolitare). Asa vede, de pilda, realitatea americana Ike Mc Caslin, personajul unui roman de Faulkner, dupa douazeci de ani de puscarie: cu ochi curati, remarcind schimbarile din viata societatii cu o acuitate pe care restul lumii o pierde prin rutina de zi cu zi. Tot asa ni se intimpla, bunaoara, cind ne mutam la un serviciu nou. Fara sa cunoastem inca toate dedesubturile, vedem relatiile dintre noii colegi cumva sucit, cumva deformat, uneori fermecator de inexplicabile, cum se intimpla intr-o nuvela minunata a Gabrielei Adamesteanu din volumul Daruieste-ti o zi de vacanta (momentan nu-mi amintesc titlul nuvelei). E ca atunci cind te trezesti intr-o buna dimineata, dupa mai multe zile de boala, si iti dai seama ca esti sanatos. Atunci "vezi" lumea altfel, o percepi cu toti "senzorii", in toata frumusetea ei adamantina. Din pacate, cei mai multi dintre noi trecem peste aceste clipe, uitam repede cit de frumoasa-i viata si ne scufundam in mizeriile ei, care, de fapt, sint ale noastre, launtrice. Mi-am insusit apoi aceasta t