Intr-un film nici pe departe atat de controversat cum se astepta Cannes-ul de anul trecut, Nanni Moretti ne arata un proaspat papa care sufera un atac de panica inainte de a iesi in fata multimii si de a incheia ceremonia de investitura. Michel Piccoli e extraordinar, dar filmul nu se ridica la nivelul sau, in ciuda multor momente reusite.
Dupa precedentul "Il Caimano" (lansat in Italia inainte de alegerile din 2006), in care fusese foarte acid la adresa lui Silvio Berlusconi, Nanni Moretti a lucrat mai multa vreme la un film despre papalitate. Nu putina lume presupunea ca acesta nu va omite macar aluzii la recentele scandaluri sexuale din sanul Bisericii Catolice sau ca lipsa de credinta a regizorului (recunoscuta in interviuri) va da nota dominanta.
Dar "Habemus papam" nu e un film care sa inspire controverse, deoarece e mut ca o lebada in privinta furtunilor care au zdruncinat Biserica Catolica (parca temandu-se sa nu supere pe cineva), ateismul autorului topindu-se in teama eroului de a accepta o responsabilitate pentru care nu se simte pregatit.
Nanni Moretti pare sa fi dorit mai degraba un film despre credinta, nu despre institutia Bisericii Catolice. "Habemus papam" exprima propriile sale indoieli si intrebari despre credinta proiectate pe figura emblematica a papei, care e aici personaj fictiv, umanizat tocmai pentru ca regizorul e interesat de calitatea credintei ce il face pe reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant sa fie altfel decat ceilalti oameni.
Nu intamplator, Moretti a ales sa interpreteze rolul psihanalistului adus degraba la Vatican pentru niste sesiuni-fulger care sa-l vindece pe papa de frica si sa incheie ceremonia (conform procedurii, pana noul papa nu iese in balcon sa salute multimea, ceremonia nu e socotita incheiata iar conclavul ramane sechestrat in palat.).
Daca in mod curent un terap
