Oricît ar părea de ciudat, scandalul Orban n-a dăunat imaginii partidului.
Duminică, 22 iunie 2008, Delegaţia Permanentă a PNL a validat deciziile Biroului Permanent privind măsurile de luat în perspectiva scrutinului parlamentar din această toamnă. Printre aceste măsuri se numără şi dizolvarea Comitetului de Conducere a PNL Bucureşti şi înlocuirea lui cu o conducere interimară, alcătuită din Călin Popescu Tăriceanu, Eugen Nicolăescu şi Marin Petrache.
Liderul filialei Bucureşti a PNL a fost Ludovic Orban. Cu vreo cîteva zile mai înainte, Călin Popescu Tăriceanu îi ceruse lui Ludovic Orban demisia din fruntea Organizaţiei de Bucureşti pentru rezultatul catastrofal obţinut nu de candidatul Ludovic Orban la Primărie, ci de Organizaţia de Bucureşti la votul politic pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti: doar 10,4%, în timp ce PNL a obţinut, la nivel de ţară, aproape 20%. Cum Ludovic Orban a refuzat şi, mai ales, cum ştiri şi zvonuri dau drept sigur un conflict mai vechi între Călin Popescu Tăriceanu şi Ludovic Orban, reacţiile presei, ziarelor şi televiziunilor s-au concentrat aproape exclusiv pe scoaterea lui Ludovic Orban de la şefia Organizaţiei de Bucureşti.
Din acest punct de vedere, pe lîngă jelirea lui Ludovic Orban, fie prostească, fie tendenţioasă, de către presa cotrocenistă, s-a manifestat şi o reacţie ce merită un pic de atenţie, pentru că ea dă curs unei sincerităţi oneste: Exprimarea nedumeririi că tocmai PNL, autorul unui impresionant succes la locale, îşi minimalizează acest succes prin sancţionarea lui Ludovic Orban, în loc să cultive propagandistic eşecul înregistrat de adversarul numit PD-L. Această reacţie îşi are punctul de plecare în raportarea la prestaţia celorlalte partide după locale. Toate au pus accentul pe succesul înregistrat.
Absenţa unor măsuri severe (cazul PSD) sau