Să fii empatic cu suferinţa altuia, să te solidarizezi, să vrei să ajuţi – reacţii omeneşti normale, semne ale sănătăţii mintale pentru individ şi ale vitalităţii unei societăţi sănătoase. Gesturi de neocolit în lumea civilizată. Analog, şi reacţiile “filosofice” sunt fireşti. În faţa catastrofei pe care nu o poate controla, a cărei amploare îl şochează chiar şi de la mare distanţă, omul devine reflexiv, îşi compară condiţia şi experienţele proprii cu cele ale altor semeni, trage concluzii despre fragilitatea noastră a tuturor. Un exerciţiu intelectual poate facil, dar legitim şi emoţional explicabil, în orice caz.

În materie de cutremure, românii au amintiri şi experienţe bogate, perpetuate, ca şi în cazul japonezilor, de la o generaţie la alta. De aceea empatia şi preocuparea faţă de seismul de ieri, din Japonia, nu sunt deloc nefireşti, când se manifestă ca atare. Aşa cum nici dorinţa de a ajuta cu ce putem, în pofida înapoierii economice a României în raport cu Japonia, nu mi s-ar fi părut deloc o iniţiativă ridicolă, dimpotrivă. Atâta doar că n-am remarcat-o printre reacţiile noastre la eveniment. Am remarcat în schimb, o dată în plus, un altceva pe cât de simptomatic în ultimii ani, pe atât de dezgustător de fiecare dată când ne umple ecranele televizoarelor. Aş numi-o apocalipsa ştirismului derizoriu.

Aseară am făcut un exerciţiu ad-hoc: am urmărit în paralel relatările despre cutremurul din Japonia la CNN şi la Realitatea TV. Vă povestesc doar primele cinci minute din experiment:

La CNN, un domn care părea a fi omologul şefului IGSU de la noi, vorbea competent şi fără înflorituri despre cum se poate interveni în sprijinul victimelor şi despre ce resurse a mobilizat guvernul SUA pentru a veni în ajutorul Japoniei. Jurnalista din platou anunţa – la fel de lipsit de înflorituri, deşi cu empatie – modalităţile în care fiecare cetăţean american