Faptul ca oamenii comenteaza, ca sint suparati, vindicativi (cuvint din comedia lui Alexandru Maftei) inseamna ca oamenilor le pasa si vor reveni anul urmator, avizi sa-si confirme proasta parere; IIFF ar trebuie sa-mi confirme si mie, poate un idiot in sens dostoievskian, ca va insela aceste asteptari. Festivalul de la Iasi are de crescut. Am auzit amintiri despre primele editii ale TIFF-ului din Cluj, cum ca ar fi fost slabut; prima mea editie a fost acum trei ani, cind el implinea deja sase. Nici o legatura atunci intre trecutul dezaprobat si realitatea pe care o vedeam: TIFF-ul crescuse dincolo de inceputuri. Intre realizatorii de film se vorbeste mult despre productie. Cind se intilnesc doi regizori dupa filmare, isi povestesc cit de greu a fost in locatie, cum cutare membru al echipei nu si-a facut treaba, in ce fel nu au ajuns banii pentru pelicula sau lumini; catering-ul a fost prea prajit sau prea uscat, noroc cu morcovii feliati din paharele de plastic, energie rosiatica, vitamine. La sesiunea de intrebari si raspunsuri de dupa avanpremiera, nici un cuvint despre toate acestea. Filmul poate satisface in mai multe grade de termometru, echivalente caldurii din sala care se propaga de la un spectator la altul, facindu-i pe unii sa iasa de frig, pe altii sa inghete stoici. Sau, cum a fost la proiectia lung-metrajului romanesc Buna, ce facide la IIFF, sa aplaude cinci minute in fata ecranului si inca cinci pe realizatorii adusi in fata, lipsiti de cuvinte; ce sa mai spui, cind 200 de oameni aplauda in fata ta si nu se opresc, decit „asta e, asta e filmul pe care l-am facut". Functia de comentariu, de feedback negativ e putin benefica actantilor. Cind faci ceva prost, ar trebui sa simti asta din energia pe care o primesti inapoi, inaintea comentariilor care ingroapa dincolo de re-actiune. Iau ca etalon, din nou, cel mai reusit moment de la IIFF, Buna, ce faci. Fa