Am fost mişcat să-l văd pe Johnny Răducanu apărând, pentru o scurtă vacanţă, într-un loc oarecum minat cum era Tescaniul atunci. Nu făcea nici pe curajosul, nici pe subversivul, nici pe amicul compătimitor.

Johnny Răducanu face parte dintre puţinele personaje ale jurnalului meu de la Tescani. Ne ştiam dinainte, dar am fost mişcat să-l văd apărând, pentru o scurtă vacanţă, într-un loc oarecum minat cum era Tescaniul atunci. Nu făcea nici pe curajosul, nici pe subversivul, nici pe amicul compătimitor. Era destins, firesc, volubil, avea un fel tonic de a simplifica lucrurile şi juca perfect rolul unui guru bulevardier, histrionic şi cordial, sigur pe judecăţile şi pe afectele lui: un om policrom până la împestriţare, dar nu mai puţin om dintr-o bucată, ca acei demoni extrem-orientali care ascund sub grimasele lor complicate câteva virtuţi elementare şi o inimă bună...

În fiecare zi, Johnny voia să-mi dea câte ceva din avutul lui: o pereche de bascheţi, o cutie cu zaharină, un deodorant, o sticlă cu vin şi tot felul de alte lucruri pe care le oferea cu aerul că a găsit în sfârşit ocazia de a scăpa de ele. Acest lanţ de generozităţi a culminat cu un dar suprem: o scurtă introducere în istoria jazzului, pe care Johnny se angaja să o ilustreze, la pian, de-a lungul câtorva „prelegeri". La prima lecţie m-am prezentat cuminte, înarmat cu hârtie şi creion, gata să-mi iau notiţe. Mai întâi postura aceasta şcolară l-a încurcat puţin pe profesor: era în acelaşi timp consternat de atâta seriozitate şi mândru că a trezit în mine „elevul". A avut, de aceea, un demaraj uşor crispat.

E greu să ţi-l imaginezi pe Johnny practicând istoria academică. A făcut totuşi un scurt efort, dar a trecut destul de rapid spre fantezie muzicală şi poantă, a improvizat, şi-a valorificat toate resursele de farmec personal şi a sfârşit prin a cânta pur şi simplu, mulţumindu-se cu un co