Veni, iata, ziua ce parea a fi prea mult si de prea multa vreme asteptata. Ziua de 25 mai 2009. Pariul dat drept castigator era acela ca bancile comerciale - desigur, cele cu pasive in valuta (depozite, imprumuturi din strainatate, inclusiv de la bancile-mama) constituite pe o durata mai mare de doi ani - se vor repezi la banca centrala pentru a-si recupera banii ce li se cuvin. Caci luni, 25 mai, a fost cea dintai zi in care s-a trecut la aplicarea deciziei BNR potrivit careia, in cazul acestor pasive, rata rezervelor minime obligatorii se reduce de la patruzeci la suta la... zero la suta. Ei bine, pariul a fost pierdut. Prea putine banci s-au grabit sa-si ceara inapoi valuta din "camarile" de la BNR. Si prea putin semnificative au fost sumele retrase. Dovada ca: 1) rezervele minime obligatorii nu sunt o povara pentru banci, asa cum s-a speculat cu insistenta; 2) bancile nu sunt preocupate, cum de asemenea s-a speculat, sa puna mana pe valuta si s-o scoata afara din tara.
Pentru a deslusi, insa, in substanta lui, intelesul adunarii de catre BNR a unei parti din valuta bancilor, e nevoie de o privire inapoi, in timp. Dezbaterile din Parlamentul Romaniei, din primavara lui '98, cand pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, in jurul unui subiect ce interesa prea putin, in acea vreme, opinia publica: rezervele minime obligatorii. Nici in Parlament, de altfel, nu se afirmase un interes deosebit pentru subiectul in cauza. Cei initiati insa
si-au concentrat fortele si au avut interventii puternice atunci cand s-a discutat despre folosirea instrumentelor prin care Banca Nationala intervine pe piata monetara. Miza era obtinerea unei prevederi legale potrivit careia, in cazul depozitelor in valuta, sa nu se constituie rezerve minime obligatorii. Practic, s-a incercat, instituirea unui regim discriminatoriu in dauna monedei na
