11.11.2011. Iar ne-au ameninţat cu sfârşitul lumii, iarăşi au fost pline posturile de televiziune de ştiri despre posibilele semnificaţii ale acestei zile. Câte dezbateri! Câte sfaturi! Depresivii au fost bănuiţi că s-ar putea sinucide, că starea lor proastă ar putea lua, dintr-o dată, un aspect clar, la 11 şi 11 minute nu erau recomandate de nici un fel discuţiile în contradictoriu sau deciziile importante. Ce rost are să mai ocolim diagnosticul şi să spunem în multe cuvinte ce e clar: pe 11.11.2011, specialiştii ne-au avertizat că s-ar putea să dispărem de tot, să se termine o dată pentru totdeauna cu toate cele care ne fac rău şi ne aruncă inimile în stânga şi în dreapta, ca-ntr-o luptă fără început şi fără final, ca într-un destin rătăcit.
Din nou, sfârşitul lumii! De atâtea ori am auzit că va veni, încât nici măcar nu-mi mai e frică. Imaginile apocaliptice cu care se ilustrează, de obicei, discuţiile purtate pe această temă nu mă mai sperie aproape deloc. De crezut, oricum nu mai cred. E ca-n povestea cu lupul. După câteva ameninţări eşuate, nimeni nu se va alarma pentru adevăratul sfârşit al lumii. Ne va lua prin surprindere, ca toate veştile proaste din ultima perioadă, îşi va bate joc de naivitatea noastră şi de felul puţin stângaci cu care am trăit, am iubit, am murit.
Nu am putut totuşi să nu mă gândesc ce aş vrea să fac dacă, într-adevăr, aş şti din timp care este ultima zi. A mea şi a tuturor celor din jur, pentru că un sfârşit adevărat de lume asta presupune: distrugerea totală. Chiar aşa, ce aţi face în ultimele ore ale vieţii? Ce ar fi de ales, din toate cele care se pot realiza, pentru a simţi, măcar pe ultima sută de metri, că am trăit din plin şi am înţeles ceva din scena asta fără cortină numită viaţă? Poate nişte muzică bună, care să ne împrumute din acordurile ei iluzia că nu am fost în plus pe pământ, poa