1. Introducere
Criza actuală a pus băncile centrale din unele țări dezvoltate într-o poziție specială. Ele cumpără active financiare de la sectorul public și de la sectorul privat, adică fac relaxări cantitative (Nota 1). Cu alte cuvinte, expandează baza monetară. Unii economiști nu văd în acest proces decât că băncile centrale pun bazele unei inflații nedorit de mari în viitor. Alți economiști însă, printre care mă număr și eu, văd că băncile centrale nu au altă opțiune dacă vor să evite intrarea tuturor țărilor în capcana lichidității. Dacă ar avea o alternativă, băncile centrale din economiile dezvoltate nu s-ar angaja pe un drum care le pune în pericol independența câștigată cu mare greutate.
2. Instrumentele convenționale: temporar pierdute
Relaxările cantitative sunt inevitabile deoarece instrumentele convenționale de stimulare a cererii au fost epuizate. Ratele dobânzii de politică monetară, a căror reducere stimulează cererea, au ajuns demult aproape de zero sau chiar zero. Dincolo de acest nivel, ratele nominale nu mai pot fi reduse. Cu alte cuvinte, economiile dezvoltate se află în capcana lichidității. Aceasta înseamnă că rata reală a dobânzii, care este diferența dintre rata nominală (adică zero) și inflația anticipată, rămâne dependentă doar de inflația anticipată.
De aici apare problema: fără o stimulare în continuare a cererii, publicul anticipează că prețurile ar putea intra într-o fază de scădere, astfel că rata reală a dobânzii ar crește, putând împinge economia în depresie. De exemplu, în SUA, dacă prețurile ar scădea cu 2,07 la sută, cu cât au scăzut în medie pe an în perioada 1929-1939, atunci rata reală a dobânzii de politică monetară ar fi egală cu aproximativ +2,07 la sută (0 – (-2,07) = 2,07). Un nivel foarte mare (care ar oprima cererea), comparativ cu o rată a dobânzii reale de -2,47, cât a fost î