Foto: Cristian Marcu Am spus cândva că există două Românii, fiecare dintre ele aşteptând, de ani buni, soluţii pentru probleme destul de diferite. În vreme ce tot felul de comentatori nu conteneau să se indigneze în faţa unei asemenea idei, cele două Românii continuau să existe în paralel, şi o fac şi în zilele noastre.
Din păcate, în patria noastră există şi două justiţii. Una reală, subfinanţată, răvăşită de reforme haotice, bântuită de dispreţul conducătorilor faţă de magistraţi, un fel de mlaştină în care se împotmolesc cetăţenii şi firmele în drumul lor dorit către dreptate. Cea de-a doua, o vitrină a „legii şi ordinii oficiale”, amestec jalnic de pliante publicitare pentru Bruxelles şi de proceduri speciale pentru adversarii politici sau indivizii care pur şi simplu nu vor să facă „ceea ce trebuie”. Este rezultatul a ceea ce se numeşte „justiţia diferenţiată”. Un concept pe care abordările teoretice ale autorilor MCV-ului pentru România nu l-au putut descoperi în spatele informărilor şi statisticilor oficiale.
Traian Băsescu şi PDL au ajuns şi s-au menţinut la putere multă vreme pe o platformaă politică axată obsesiv pe ideea justiţiară. La început a fost, pur şi simplu, un element de marketing electoral. În 2004, ţara avea indicatori economici din ce în ce mai pozitivi, cetăţeanul începuse să simtă asta. Greu de atacat aici. Aşa ca s-a folosit o altă idee: România era „coruptă”, iar eu eram „arogant”. Ca să apere poporul de această aroganţă, a apărut preşedintele popular, care, în numele acestei lupte, insultă, cu graţie, diverse categorii sociale, smulge telefoane, ţopăie cu lăutarii şi conduce guvernul şi parlamentul în numele unei mai judicioase aplicări a principiului separaţiei puterilor şi în admiraţia multor „inteligenţi” de dreapta. Şi ca să scape ţara de corupţie au apărut justiţia băsesciană şi actualul său trimis la Bruxell
