Comunistii n-au deportat un poet - intii de toate -, ci o mare constiinta; mare macar prezumptiv. La altitudine, alaturi de samizdat, scrisorile de acest fel ar trebui considerate un alt gen de literatura subversiva. Am scris asta vara, aici, ceva despre scrisorile trimise din Gulag de poetul Nicolae Costenco, "un basarabean crucificat pentru aspiratiile sale nationale", cum spune Mihai Cimpoi in Istoria... sa. Le-am recitit deunazi si m-a frapat, mai violent ca la inceput, caracterul lor absolut senzational, daca tinem cont de momentul cind erau redactate. Ingaduiti-mi sa revin. Totul, in cuprinsul acestui epistolar, de la ton la taietura frazei si de la limbaj la atitudine si idei, arata ca Siberia, anii petrecuti printre "pui de gai" (expresia argheziana ii vine, am impresia, involuntar sub condei: premonitia memoriei culturale!) i-au priit: poetul a iesit revigorat din experienta infernului exact in datele sale primordiale. "Daca nu am pierdut pospaiul de cultura si civilizatie, trebuie sa stii ca am primit o strasnica, marginasa cu disperarea, calire", ii scrie el, la 23 februarie 1956, prietenului Dominte Timonu, la Bucuresti. Are... psihanalitic de multa dreptate! Unde in alte conditii am fi avut de a face, poate, cu un simplu teribilism (in genul aceluia care l-a impins sa se insoare, prima data, mai mult pentru a-si epata viitorii socri), aici a ajuns insurgenta curata si inca bine contrasa literar. Exista o ironie superioara, de tip ontologic in comportamentul sau: inchis "pentru ca spuneam verde in ochi, de pe tribuna si in scris ceea ce credeam, indiferent de persoane" (50), a sfirsit mai abitir ca la inceput. Creanga, cu nemuritoarea lui zicatoare (pelea rea si rapanoasa...), pulseaza undeva pe aproape, in filigran! Ar fi parut firesc, dupa toate suferintele, sa se replieze; tacerea sau moderatia i-ar fi fost de inteles; dar il regasim, dimpotriva, impen