Tocmai m-am întors din Transnistria. Mă grăbesc să scriu pentru că amintirile-s proaspete. A fost o zi plină. Am intrat prin Dubăsari, am trecut apoi prin Tiraspol şi am ieşit pe la Tighina. Ca simplu observator. Fără interviuri, fără întrebări. Ca să scoţi un microfon din geantă în Transnistria îţi trebuie o acreditare de la Ministerul Transnistrean al Informaţiilor. De obicei, durează şi nu e sigur dacă o primeşti. Eu n-am avut timp. Aşa că n-am riscat. Dacă aş fi pus întrebări şi cineva ar fi bănuit că sînt reporter, mi s-a spus că s-ar fi găsit cu siguranţă "binevoitori" care să anunţe miliţia sau securitatea.

E un loc unde e greu să ai încredere în cineva. Vecinii şi prietenii se pîrăsc aproape dintr-un instinct pe care nu se străduiesc să-l înţeleagă.

Am ales, aşadar, să fiu simplu trecător prin regiunea de dincolo de Nistru.

Am ajuns pe malul stîng al Nistrului pe la 10 dimineaţa. Primul filtru: chiar pe podul care leagă cele două maluri ale rîului. Cîţiva soldaţi ruşi. Aşa-numiţii "pacificatori". Treaba lor ar fi să prevină un eventual conflict între transnistreni şi moldoveni. Sînt înarmaţi şi păzesc nişte bariere care nu se ridică niciodată. Trebuie doar să le ocoleşti. Dincolo de bariere - un tanc. Trecem fără să ne întrebe nimeni nimic.

Al doilea filtru - cîteva zeci de metri mai încolo. Două femei jandarm strîng paşapoartele celor care vor să treacă graniţa improvizată, recunoscută doar de ei. "Biroul" lor e o gheretă, ca a unui portar la o fabrică. Pe uşă este lipită o coală de hîrtie, pe care femeile-jandarm scriu numărul maşinilor care trec dincolo.

În faţa noastră - două maşini sovietice. Vestitele Lada. Uneia îi moare motorul şi şoferul îl roagă pe şoferul celeilalte să-l tracteze. Noi aşteptăm. Trei femei care vorbesc ruseşte şi poartă baticuri înflorate trec bariera pe jos, fără prea mari formalităţi. La fel, un