Întâmplarea ar fi avut loc în 2000. În 2006, DNA a început urmărirea penală. În 2007 dosarul a fost înaintat instanţei de judecată. În 2008 a fost trimis înapoi la procurori, după ce instanţa supremă a solicitat avizul Camerei Deputaţilor. În 2009 dosarul a fost retrimis la instanţă. Curtea Supremă a dat o primă sentinţă de achitare în 2011.

În 2012 sentinţa a devenit definitivă, îngropând şase ani de muncă pe brânci a unei armate de procurori care n-au reuşit să dovedească un lucru pe care doar l-au speculat: că fostul premier Năstase l-ar fi numit şef pe Melinescu ca să facă uitată o anchetă referitoare la provenienţa sumei declarate ca moştenire de la mătuşa Tamara.

Este radiografia completă şi sugestivă a unei anchete comandate menite să-l înfunde pe fostul premier pentru a oferi Europei dovada că parchetul anticorupţie nu se mulţumeşte doar cu peştişori şi că e dispus să înfigă harpoanele investigaţiei în rechinii tranziţiei. Iar Adrian Năstase a fost desemnat, practic, în această postură. Din cele trei procese demarate concomitent, printr-o tactică de învăluire devenită clasică, unul s-a finalizat printr-o condamnare (Trofeul Calităţii), unul a eşuat (Mătuşa Tamara) şi altul se află în suspensie (Termopanele). Trăsătura comună a celor trei procese este lipsa aproape totală de probe. În dosarul "Mătuşa Tamara" judecătorii au fost nevoiţi să constate acest lucru. La "Trofeul Calităţii" presiunea extraordinară pusă asupra magistraţilor i-a obligat pe aceştia, să decidă o condamnare în pofida inexistenţei oricărei probe. Năstase a fost condamnat pe baza unui şir de supoziţii, dar fără nici o dovadă concretă în sprijinul ideii că el ar fi comandat derularea acelor acţiuni în scopul finanţării campaniei electorale (idee în baza căreia puşcăriile ar trebui să fie pline de politicieni). Cât despre "termopane", apare de-a dreptul penibilă plasarea "marelui