Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironică,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 208 p.
Istoria critică a lui Nicolae Manolescu problematiza posibilitatea de a mai scrie despre Caragiale după ce o întreagă tradiţ ie critică l-a privit din mai toate unghiurile posibile, de la cel autonomlingvistic până la cel politic.
Mai mult: majoritatea interpretă rilor i se păreau supralicitări, astfel încât, considera criticul, „toată această tencuială stridentă trebuie înlăturată, dacă vrem să regăsim schelăria originară”. Nu mai surprinde, de aceea, deloc faptul că prima monografie consistentă apărută de atunci îşi ia toate precauţiile necesare pentru a nu mai compune un discurs autoritar şi/ sau ştiinţificizat. I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică, încearcă să ne convingă din primele pagini Mircea A. Diaconu, nu reprezintă decât ruinele unei construcţii ample, totalizatoare, pentru care criticul şi-a pierdut răbdarea. Cartea e opera unui interpret „mai puţin inspirat” şi mai „sceptic”, însă – citim printre rânduri – mai fidel faţă de identitatea secretă a operei caragialiene. Criticul ar fi avut în vedere nici mai mult, nici mai puţin decât „o reconstituire arheologică a poeticii sale, explicite şi implicite”. Interesant cum, măcar în prima parte a studiului, tot discursul lui Mircea A. Diaconu se instituie sub forma negativităţii – semn că despre Caragiale nu se mai poate scrie într-adevăr decât dacă renunţi la întrebările maximale? În logica antifrastică a criticului, el alege să abandoneze dileme precum: „ce este pentru Caragiale talentul”, „ce înseamnă a crea”, „ce înseamnă artistic şi artificial”, „cât de important e meşteşugul, trucul şi ce înseamnă, finalmente, «compoziţie magistrală şi savantă»” ori „operă de execuţie”. N-ar fi fost totuşi deloc lipsit de interes ca Mircea A. Diaconu să clarifice aceste aspecte, mai