Scriitorul şi eseistul Bernard Franck este invitat să ia masa cu Jacques Chirac la primăria Parisului, tocmai scrisese un mic articol favorabil acestuia puţină vreme înaintea ultimelor alegeri prezidenţiale. Totul se petrece bine până în momentul când oaspetele se adresează simpaticei gazde cu vorbele: "ştiţi, domnule, eu nu sunt intelectual, sunt doar un literat, un literator". Simpatica gazdă se miră şi aproape se supără.
"Sperasem că va aprecia modestia orgolioasă a precizării mele", ei bine, nu. Chirac invitase la masă un respectat şi un respectabil intelectual, nicidecum un sărman literat, aşa că se grăbeşte să-l contrazică şi oarecum să-l pună la punct, ridicându-l în grad, ca pentru a da legitimitate, valoare şi seriozitate întâlnirii. "Nu, nu, sunteţi un intelectual". Dacă nu era măcar atât, un intelectual, ce dracului căuta acolo în augustul salon?
Bernard Franck relatează episodul în paginile introductive ale ultimei sale cărţi - En soixantaine, culegere de cronici scrise de el între 1961-1971. Precizarea citată este exactă, definitorie, autodefinitorie.
Cu un pur literat avem de-a face în cazul său, tot restul nu e decât non-literatură, ceva, adică, ce nu-l interesează... Pentru a admira pe cineva - un om politic de exemplu - el trebuie mai întâi să-i confere statutul de mânuitor al cuvintelor. La moartea lui De Gaulle - 1970 - reacţionează cu un articol intitulat Rebelul - "I s-a reproşat adesea că preferă Franţa - francezilor. Dar există momente când trebuie suflat asupra francezilor ca asupra unor lumânări din prăjitura aniversară dacă nu vrei să-ţi pierzi speranţa în ei".
Marele om o făcuse - "suflase" în direcţia lor, a francezilor, o făcuse cu ajutorul cuvintelor. "S-a scris, se va mai scrie, cu gândul la Roosevelt, la Churchill şi la Stalin, că dispare ultimul dintre cei mari - nu e deloc adevărat. Aceia aveau o ţară în m
