O nostalgie vizibila impregneaza evocarile actuale ale vechiului Bucuresti: orasul interbelic, de dinaintea sistematizarilor ceausiste, metropola cu trupul adancit in trecut si cu capsorul, aranjat chic, privind catre luminile Parisului.
Multi dintre contemporanii acelui Bucuresti s-au stins, astfel ca "rememorarea" este mai mult un exercitiu de imaginatie. Lipsiti de o legatura directa, biografica, personala cu "micul Paris", asa cum a fost, cautam sa-l descoperim din arhive, documente, marturii istorice si literare; si il reconstituim, pe baza lor, intr-o tonalitate sentimentala, iar nu cu realismul nud al reportajului. Ne e greu sa intelegem cum putea aparea, in amiaza literaturii samanatoriste, ca o terifianta Sodoma, malaxor al constiintelor, loc de pierzanie. Cum ar fi putut sa ingrozeasca pe cineva acest oras astazi defunct, daramat de buldozere, ingropat in pamant si in amintiri tremuratoare?
Noi il privim si il judecam, preponderent, pe baza a ceea ce i-a urmat, raportandu-l involuntar la contramodelul urbanismului comunist. Pe langa o monstruozitate arhitectonica precum Casa Poporului, Sodoma si Gomora devin niste cetati aproape simpatice. Dar pentru predecesorii nostri, acel Bucuresti idealizat de stranepoti constituia un mediu firesc de viata, un oras cu lumini si umbre, culori calde ori tipatoare, arome imbatatoare si miasme de hazna. A le percepe - fie si prin intermediar - si pe unele, si pe celelalte mi se pare mai important decat a suspina la nesfarsit langa catafalcul micului Paris: un oras fictiv, in ultima instanta, daca il privim in mod schematic si univoc, fara abundenta detaliilor care-i faceau farmecul.
Ceea ce insufleteste versurile din Cetatea lui Bucur*, placheta lui Stefan Baciu reeditata dupa 66 de ani, este tocmai aceasta paleta a amanuntelor urban-existentiale. Poetul, precoce artistic si editorial, era suficient d