Nişte pantofi de-ai mei îmi rod ciorapii la călcâie, dar care din ei sunt cu pricina, nu ştiu.
Doar n-o să m-apuc să procedez ştiinţific şi să-i încalţ pe rând. Îi încalţ la nimereală. Într-o zi m-am trezit cu călcâiul drept dezvelit. Personal, nu mă uit la călcâiele oamenilor. La bărbaţi mă uit numai la feţe, iar la femei şi la sâni. La femei mă mai uit şi la cefe. Am rămas cu obiceiul ăsta din facultate. Amfiteatrul se umplea cu vreo două sute de fete, iar noi, cei câţiva băieţi, care ne nimeriserăm la filologie, stăteam în ultimele rânduri şi contemplam omoplaţi şi cefe. Din cauza ciorapului rupt aveam impresia că toată lumea de pe bulevard trăgea cu ochiul spre călcâiul meu drept. Am intrat, la nimereală, în primul magazin cu ciorapi şi aici am dat peste un cunoscut, Avăduviţei, care m-a întrebat dacă mergeam, ca şi el, la vernisajul expoziţiei lui Ababiţei. Uite cum ne-am nimerit, a zis el, să ne cumpărăm ciorapi din acelaşi magazin şi să vedem aceeaşi expoziţie. Nu mi se părea ceva ieşit din comun, mai ales că galeria unde avea loc vernisajul se găsea chiar lângă magazin, dar l-am însoţit. Te-ai nimerit la fix, mi-a zis pictorul, fiindcă criticul Amăriuţei, care ar fi trebuit să spună câteva cuvinte, şi-a buşit maşina şi e la poliţie. În alte împrejurări m-aş fi simţit ofensat. Cum, adică, uiţi să mă inviţi la vernisaj, dar, dacă tot m-am nimerit să vin, mă pui să vorbesc în locul unuia în faţa căruia te-ai ploconit ca să vorbească la deschidere?! Totuşi, am acceptat. Ciudat e că am zis da tocmai pentru că nimic din ce făcea artistul nu-mi plăcea deloc.
Ca să-l sancţionez pentru necuviinţă, am elogiat cu superlative publicul de gură cască din sală, ţigările cu filtru, pardoseala de mozaic, magazinul Cora, rochiile doamnelor, clanţele de la uşi, ramele tablourilor, vremea de afară, guvernul, am găsit chiar şi câteva a