… e lucru bine stiut : la disperare, oamenii tind sa accepte inacceptabilul -  accepta sa-si toarne parintii, sa strige « heil Hitler », sa practice canibalismul, uciderea, pruncucidera si cate si mai cate. Prin definitie, insa, disperarea e subiectiva. Te poti simti disperat pentru motive care, in ochii altora, pot aparea drept simple rasfatari. Disperarea unui roman sarac nu are aceeasi parametri obiectivi (care vor fiind astia ?) precum disperarea unui american sarac, iar amandoua la un loc nu se pot compara cu suferinta unui sarac din Somalia. Disperarea lui Mircea Cartarescu, simtindu-se incapabil sa-si termine trilogia, e greu de comparat cu disperarea Oanei Zavoreanu ca n-a avut orgasm. Subiectiv, insa, toate sunt disperari – si toate produc efecte in aceeasi masura.

Evident, o noua disperare bantuie acum Europa : Europa. Daca e sa ne luam doar dupa ultima suta de ani (dar putem merge inapoi pana pe la 1300), disperarea in sine nu e nimic nou. Aparent cel putin, functioneaza aproape cicilic, cu valuri de dragoste si ura succedandu-se intr-o alternanta ce s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri. Daca ne grabim inca o data sa salvam – degeaba – Europa de sine insasi ? Se vorbeste acum, tot mai insistent, in termeni disperati, despre nevoia trecerii de la Uniunea Europeana, la Statele Unite ale Euopei. Presedintele Basescu l-a dat drept exemplu pana si pe Churchill, care (curios ca n-a observat nimeni pana acum), era pentru o Europa Unita dar fara Marea Britanie ! Restul politicenilor locali, y compris Melescanu, nu ne intereseaza pentru moment.

Avem asadar, ca romani si europeni, o agenda extrem de incarcata : regandirea sistemului electoral, regandirea Consitutiei, regandirea Europei si a rolului Uniunii Europene in lume, etc. O agenda facuta, insa, la disperare, fie si din motive bune, poate sa ajunga la rezultate catastrofale. Daca nu ma credeti, uit