De două ori pe an ascultăm aceeaşi muzică. În decembrie şi către sfârşitul lui februarie. E prea frig, să se amâne etapa. Până acum câţiva ani, refrenul ni se îndesa în urechi şi spre mijlocul verii. Afară e iadul, e inuman să joci după-amiaza la 40 de grade. Dacă a făcut şi ceva bun Liga în ultima vreme atunci neîndoielnic e obligativitatea cluburilor de A să fie dotate cu nocturnă.

Alt decembrie, aceeaşi melodie. Mai ieri solicitau amânarea finalului de sezon când Dinamo, când CFR, când alţii, pe rând. Acum o cere Steaua. E departe, foarte departe de un vârf de formă şi nu exclude varianta că o dublă cu Astra ar putea căsca şi mai mult prăpastia ce-o desparte de lider. Logic, cine n-ar face-o, îşi apără interesele. Răspândită pe patru fronturi, Steaua nu doar pretinde că e obosită, ci chiar e obosită. E îndreptăţită să-şi strige neputinţa momentului, cu atât mai mult cu cât se dau acum epuizaţi chiar şi unii care abia că au spus bineţe Cupei şi şi-au şi luat degrabă adio după neaoşul "am scăpat de o belea de pe cap". Aceiaşi care mustăceau, comod, în fotoliul din faţa televizorului, la clacajele Stelei în Liga Campionilor, ei, cei care se istoviseră în aceeaşi dimineaţă la antrenament un joc "posibilii contra probabilii".

Cu câte un meci la trei zile de regulă, plus acţiunile de la lot, din august încoace, Reghe simte că li se face azi o nedreptate lui Bourceanu and Co. "Am ajutat naţionala cu tot ce ni s-a cerut, acum e rândul nostru să solicităm sprijinul Ligii, Federaţiei". Ştiţi zicala, cum o faci, cum o desfaci, tot mitralieră iese. Nedreptatea Stelei poate fi îndreptată doar cu o altă nedreptate. Una şi mai mare ca proporţii. Nedreptăţirea campionatului. Dacă tot n-a început cum se cade – a luat startul cu Rapid şi a continuat cu Chiajna! – măcar să se încheie cum s-a hotărât. Ceea ce înc