Soţiile ortacilor decedaţi în explozia din 2006 povestesc cum soţii lor au fost constrânşi să intre în subteran. Zeci de oameni au murit în Mina Anina pentru că nu au avut încotro, iar acum familiile lor se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta din pensiile de urmaşi.

Politica administraţiilor locale din zonele miniere este simplă. Descurajarea dezvoltării altor ramuri de industrie din oraşe pare a fi un mecanism de determinare a oamenilor să intre în subteran, indiferent de condiţii. Mulţi dintre foştii ortaci de la Anina spun că nu ar fi intrat în mină dacă aveau alternative, chiar şi mai prost plătite.

Aşa era viaţa la Anina, unde mina reprezenta, pentru bărbaţi cel puţin, una dintre puţinele surse de venit. Pericolul producerii de accidente exista în fiecare zi şi oamenii ştiau bine că orice coborâre în subteran era echivalentă cu intrarea în loteria morţii.

Moarte pentru casă

Gheorghe Marişescu este una dintre victimele răpuse de această loterie. Mai avea cinci zile până la pensionare când a avut loc explozia de acum patru ani. N-a avut nicio şansă. Văduva sa Dorina îşi aminteşte de ce bărbatul ei şi-a asumat acest risc uriaş.

„Lui i s-a impus să lucreze sub pământ. În momentul în care ne-am căsătorit şi am solicitat o locuinţă, i s-a impus să intre în subteran. Ca să primim o garsonieră, în care să stăm numai noi doi, a trebuit să accepte. A făcut stagiul militar la Petroşani şi, de la 20 de ani, a lucrat în mină. După doi ani a intrat în subteran. A lucrat în condiţii deosebit de grele timp de 23 de ani”, a mărturisit femeia.

Astăzi, din exploatările miniere de la Anina au rămas doar tristele amintiri, iar sute de oameni au rămas pe drumuri. Dorina Marişescu îşi creşte cele două fete din pensia de urmaş a soţului, pentru că alt venit nu are.

„Eu am lucrat la combinat. Am ieşit în ordo