La vremea secerisului, oamenii din sat incepeau sa se agite. Stringeau prin casa tot ce apucau si la lasarea serii, luind-o pe albia piriului, se indreptau spre granita, sa-si imparta saracia cu vecinii lor cazuti prada imparatiei lui Anticrist, carind dupa ei o groaza de tagirte, mascate de frunze si de iarba, incit semanau cu niste capite de fin... Tind sa cred ca tinarul meu prieten de la Universitatea din Calabria, Danilo De Salazar, cu care m-am intilnit ultima data la Tirgul de carte de la Torino, a sesizat un lucru esential legat de biografia mea. El a vorbit despre "margine". A insistat in interventia sa asupra acestui cuvint. Intr-adevar, marginea ma defineste. Oriunde as merge, orice as face, orice as gindi, oricum as respira, marginea ma insoteste fidela ca o umbra. Nu pot sa ies din „cercul" ei. M-am nascut la marginea dintre lumi si, as putea spune, chiar la marginea istoriei, intr-un sat situat la granita, unde harta Romaniei se agata in cui. Mi-am trait copilaria acolo, exilat intr-un fel de Ev Mediu „postmodern", avind impresia ca ma aflu in centrul lumii. In plina era proletcultista, in timp ce Dumnezeu era hulit pretutindeni in jur, in satul meu, credinta, portul, datinile si obiceiurile ramasesera neschimbate de citeva veacuri. Ma trezeau sunetul clopotelor si ma culcam privind stralucirea cupolelor albite de razele lunii. Dumnezeu era acolo, prezent in fiecare loc si aceasta era pentru noi lucrul cel mai important. Oriunde te duceai, il gaseai pe Dumnezeu. Dar si pe Diavol. Binele si raul se amestecau de-a valma si pentru a le putea separa trebuia sa apelezi la rugaciune, dimineata si seara, uneori si noaptea, atunci cind fortele nevazute ale intunericului iti invadau somnul. Te sculai, rosteai o rugaciune in soapta, aruncai o privire spre candela palida ce ardea mereu sub icoane si te culcai linistit la loc. In afara de Dumnezeu mai era insa si g