Finul nu l-a iubit niciodata pe nashul Gheorghe Hagi. Si nici nu l-a respectat. L-a urat insa tot timpul, cu toata puterea fiintei sale netrebnice. A urmarit doar sa profite de el cat se poate de mult prin nescrisele legi ancestrale ale machidonilor, care le spun sa se ajute intre ei.
Cand finul era doar un mic oier semianalfabet (intre timp doar a crescut mare si bogat), Gheorghe Hagi incepea sa urce pe culmile gloriei. Nu era investitorul chibzuit de azi, ci doar un tanar fotbalist din care tasnea talentul si care voia sa se bucure si de placerile vietii, dupa modelul celor mai mari.
Nu-i de mirare ca a apreciat un “prieten” capabil sa-i aduca oricand 3-400.000 de lei in sacosa, echivalentul ca dificultate a 3-4 milioane de euro in zilele noastre. Mai ales cand “prietenul” stia ca nimeni altul sa-i incurajeze viciile specifice meseriei de fotbalist.
Machidon respectabil, Gheorghe Hagi nu s-a dezis de regulile tribale. Cand “prietenul” a avut nevoie de bani adevarati ca sa intre in specula infloritoare de dupa revolutie, n-a ezitat sa puna la bataie jumatate din agoniseala de profesionist cu acte-n regula. Si a aceptat sa-i devina nash de cununie, considerand asta drept cel mai bun liant al legaturii dintre ei.
Un singur lucru n-a inteles Gheorghe Hagi: cu cat isi ajuta mai mult “prietenul” si finul, cu atat mai vartos il ura acela. Au trecut anii si finul a ajuns pe culmile bogatiei, trecand prin culmile speculei cu armata statului roman. Cu siguranta, altii au fost aceia care au pus la cale totul, dar oierului i s-a parut ca l-a prins pe Dumnezeu de picior.
I s-au trezit ambitii nemasurate. Sfatuit tot de altii infinit mai destepti ca el, a pus mana pe cea mai iubita echipa de fotbal. A inceput sa arunce cu bani in televiziuni ca sa ajunga cea mai mediatizata figura si, tot la indemnul altora, si-a descop
