Niciodată n-a fost fotbalul mai nebun decât în vremurile de criză pe care le trăim.
Aţi văzut meciurile din „optimile” Ligii Campionilor? Dacă nu le-aţi văzut, îmi vine greu să mă fac înţeles. Când Abramovici şi compania pierd zeci de miliarde de euro, cluburile finanţate de ei se pun pe jucat cum n-au mai jucat din anii tinereţii mele. Clasamentul publicat de Forbes al miliardarilor n-are nicio legătură cu clasamentul european al cluburilor. Nici jocul la ruleta crizei cu jocul din terenul de fotbal.
Ce-ar mai fi de spus după acel 4-0 administrat de Liverpool deţinătoarei celor mai multe titluri în Cupa + Liga Campionilor din ultimii cincizeci de ani? Să nu-mi veniţi cu ideea că Real Madrid pierde la cel mai mare scor din istoria lui europeană fiindcă se află în criză. Real a jucat foarte bine. Doar că Liverpool a jucat extraordinar. Dar meciul dintre catalani şi francezi? Nu vi s-a părut că Lyon e o mare echipă după prima repriză de pe teren propriu? Dacă s-ar calcula kilometrii parcurşi de jucători, ca la Mondial, s-ar vedea că au făcut toţi drumul de la Lyon la Barcelona şi retur în patruzeci şi cinci de minute. Şi cum a jucat Barça, tot în prima repriză, în partida retur? Dumnezeieşte, nu-i aşa?
Pentru mine, indiciul nebuniei care a cuprins fotbalul la nivelul cluburilor este înfrângerea lui Mourinho cu Interul lui. Mourinho e un mare antrenor, dar nu iubeşte fotbalul. Iubeşte victoria. Nici măcar rezultatul. Victoria. Orice i se poate reproşa, mai puţin faptul că ar fi nebun după fotbal. Şi de aceea fotbalul jucat de Porto şi de Chelsea ieri şi de Inter azi e perfect, dar nu e nebunesc. Cumpătatul Sir Alex, în schimb, nu-i imprimă lui Manchester United ritmul în care îşi mestecă guma. Şi ce lecţie de fotbal nebun, nebun, nebun au arătat Ronaldo şi compania!
Cât despre Bayern, ea a reinventat scorurile fabuloase
