De cînd ţin Cronica optimistei/pesimistei, cea mai frecventă întrebare este "Cum îţi vin ideile articolului?". Într-adevăr, aşa cum ştie oricine a avut vreodată o rubrică săptămînală cu subiecte după voie, este mai greu să alegi decît să scrii. Uneori alegerea subiectului ia cîteva zile, în timp ce formularea lui numai cîteva ore. Şi, cu toate că în genere nu pot răspunde la întrebarea de mai sus decît printr-o perplexă ridicare din sprîncene, la exact trei dintre articolele acestei rubrici ştiu precis cum mi-a venit ideea: citind cea mai recentă carte a lui Umberto Eco. A fost mai întîi Minunea Sfîntului Baudolino, apoi Pliculeţul Minervei. Pentru pesimista de azi sursa este: Cu regret vă informăm (rapoarte de lectură către editor), în Umberto Eco, Jurnal sumar, Humanitas, Bucureşti, 2004. Am imaginat aşadar cum ar arăta cîteva referate făcute pentru o mare editură bucureşteană de un cititor de azi, de un om recent, obligatoriu anti-elitist, dacă ar avea, în manuscrise încă inedite, 4 dintre romanele mele interbelice preferate: Cimitirul Buna-Vestire, Adela, Craii de Curtea-Veche, Întîmplări în irealitatea imediată.

Cimitirul Buna-Vestire

Romanul are două părţi care nu se potrivesc nicicum una cu alta. Prima, despre viaţa în mediile universitare şi ministeriale este vădit influenţată de trilogia universitară a lui David Lodge. Autorul îl imită pe Lodge mai ales în tonul acid al observaţiilor despre profesorii universitari sau despre cum se ia un doctorat, de pildă, în schimb nu are, din păcate, decît o singură scenă erotică tare în toată cartea, ceea ce, după romane ca Băgău sau altele de acest tip, inclusiv cele ale lui Lodge însuşi, e egal cu zero pentru publicul nostru. Cum bine spune şi Umberto Eco, citez din memorie, "publicul vrea sex, sex, sex", iar editura noastră trebuie să înţeleagă odată că piaţa dictează. Dacă