Pe dealul Cetăţuia de la Cluj, cam pe la mijlocul aleii ce urcă treaptă cu treaptă spre Hotelul Transilvania, se află o grotă de piatră. Cu gura largă, teşită, continuată spre vale printr-un parapet natural crescut din stei, numai bun pentru vânt. Clujenii, cei trecuţi de o jumătate de veac, cred că-şi mai amintesc: prin anii ’60, la intrarea în micuţa peşteră se afla, prinsă în bolţuri, o plăcuţă de marmură, încrustată cu litere negre. „Aceasta este o locuinţă oferită unei familii de oameni ai muncii de către regimul burghezo-moşieresc, înainte de instalarea puterii populare” – sta scris, negru pe alb, în tăria marmurei.

Urcam Cetăţuia adesea: un deal curat, luminos. Urmam pe atunci, la clasa de violoncel, cursurile Şcolii de Muzică, adăpostită, nu departe, în clădirea masivă cu chilii… de clasă a Mânăstirii Franciscane. O luam la goană pe scările de ciment şi de fiecare dată locul ştiut, cu gura lui – părându-mi pe atunci neagră şi enigmatică –, mă atrăgea irezistibil. Priveam înăuntrul ei şi, după ce ochii se învăţau cu întunericul, desluşeam interiorul auster, strâmtoarea lui neprimitoare, iar la recitirea textului de la „intrare” mă prindea ciuda împotriva „regimului” – pesemne nişte oameni răi şi fără inimă, stăpâni cândva ai Clujului şi ai ţării: „Locuinţă oferită unor oameni ai muncii, de regimul…”. Şi, deşi „regimul” nu era defel clar în mintea mea de copil, simţeam totuşi că fusese ceva mare, tare, colectiv, cu care nu te poţi pune.

Şi eram fericit, în sinea mea, că regimul acela „burghezo-moşieresc” nu mai era, spre a produce astfel de oferte şi umilinţe. În scurtă vreme, „adevărul” celor scrise în plăcuţa de marmură nu mai avea taine pentru mine: lecţiile de istorie mi-l desluşeau, mi-l întăreau: avusese loc o „revoluţie” sub conducerea Partidului, o „naţionalizare”, ţara scăpase de „capitalişti” şi era bine.

Într-o zi am urcat Cetăţui