După eşecul contestării în justiţie a rezultatului alegerilor prezidenţiale de premierul Iulia Timoşenko, incertitudinile s-au risipit: noul preşedinte al Ucrainei este Victor Ianukovici. Exact persoana acuzată în 2004 de falsificarea scrutinului pentru şefia statului, acuză care a scos mulţimile în stradă, declanşând "revoluţia portocalie".

Este revenirea lui Ianukovici o contra-revoluţie sau o restauraţie? Răspunsul ar fi afirmativ dacă o revoluţie ar fi avut loc cu adevărat. În realitate, nu a fost vorba decât despre o iluzie revoluţionară. Revolta străzii a fost determinată de raţiuni social-morale şi naţionale. Pe de o parte, ea a fost un protest faţă de corupţia care macină societatea ucraineană; o răscoală împotriva oligarhilor înfloriţi în umbra regimului Kucima. Pe de altă parte, a fost o mişcare de emancipare naţională. Amestecul făţiş al preşedintelui rus, Vladimir Putin, în sprijinul lui Victor Ianukovici a testat dorinţa majorităţii ucrainenilor de a fi cetăţenii unui stat cu adevărat suveran. Despre ordinea politică internă nu a fost vorba decât în imaginaţia neo-conservatorilor euro-atlantici care au încercat un export de revoluţie. Export imposibil şi de aceea, iată, eşuat.

Ceea ce s-a obţinut în 2005, prin repetarea alegerilor, a fost doar o schimbare de conducere. Aşezată pe baze oligarhice similare, noua conducere nu a adus transformările de sistem caracteristice unei revoluţii. Ea a reuşit însă să ţină ţara într-o instabilitate politică permanentă şi să alieneze societatea în raport cu elita politică.

În tot acest timp, dreapta euro-atlantică nu a încetat să descrie tandemul cu năbădăi Iuşcenko-Timoşenko drept prooccidental, iar pe Victor Ianukovici drept prorus. Iată de ce obţinerea de liderul-simbol al "revoluţiei portocalii", Victor Iuşcenko, a numai 5% din voturi la alegerile prezidenţiale din 2010 ar trebui să echivaleze cu o