În spitalul care găzduieşte centrul antirabic, intri urmărit cu neîncredere de bodyguarzi prost dispuşi, care te fac să te simţi vinovat de ceva. Dacă treci peste asta, trebuie să umbli cu băgare de seamă, pentru că nu poţi şti de unde sare un câine voinic şi ce intenţii are cu tine. Spitalul stă cu gardul spre un parc îngrijit şi umblat, dar, pentru nişte câini experimentaţi, efectul de membrană nu a fost o problemă vreodată şi ei trec din spital în parc şi invers după cum le dictează interesele ori în funcţie de cine îi caută. Aşa că agenţii de la ecarisaj care încearcă să obţină un contact mai strâns cu respectabilele animale, pentru a le îndrepta pe calea cea bună, când sunt convocaţi cu disperare de vreo victimă, ajung la faţa locului după ce haita se retrage dincolo, peste baricadă. Au fost câteva intervenţii, prin care desfăşurarea de „forţe si mijloace“ s-a făcut atât pe frontul de vest (din parc), cât şi pe celălalt, din spital, dar spaţiul golit s-a repopulat – printr-un sistem pe care doar chinologii l-ar putea desluşi – cu un efectiv dublat atât ca număr, cât şi ca agresivitate. Important este că, în zonă, se menţine un „teatru de operaţiuni“ aproape permanent, în care sunt implicate categorii atât de diverse (bolnavi, personal medical, câini şi organe de ecarisaj) încât spaţiul se compune în culmea unei piramide a paradoxului şi neputinţei. Situaţia la staţia de ambulanţă din centru este mai complicată nu doar pentru că este mai dubioasă, ci şi pentru că exemplarele canine ale instituţiei sunt iubitoare şi devotate numai cu personalul unităţii, în vreme ce, cu pietonii care se nimeresc să treacă prin faţa porţilor vraişte, se comportă cu adevărat câineşte. Cei trei-patru dulăi de la Salvare sunt specializaţi pe acţiuni de intimidare, adică nu prea muşcă, dar sunt experţi în alergarea după bărbaţi şi calificaţi pentru sperierea copiilor şi a f