Nemulţumirea aceasta surdă poate izbucni necontrolat.
Dintre toate narcoticele prizate în cabinetele politicii româneşti, iluzia este cel de risc maxim. Priviţi cum se îmbată Opoziţia. Când îl vezi pe liberalul Ludovic Orban pe micul ecran şi ţi se întâmplă să uiţi câţi kilometri de autostradă a construit în mandatul său de ministru al Transporturilor, norul iluziei îţi arde ochii. El chiar pare să creadă că, odată moţiunea adoptată, românii vor arde de nerăbdare să fie guvernaţi, în locul Elenei Udrea ori al lui Radu Berceanu, de Orban, Fenechiu, Mazăre, Andronescu şi prietenii. Aceasta este o uriaşă iluzie. Se prea poate ca unele dintre soluţiile concrete venite dinspre Opoziţie să fie mai realiste decât planul anticriză emanat de la Palatul Cotroceni. Nici n-ar fi greu.
Dar problema e cu totul alta. Actuala opoziţie, în forma şi discursul de acum, nu generează ceea ce societatea are nevoie înainte de planul anticriză: încrederea. Pentru asta nu sunt suficiente apariţiile TV obsedant de dese ale lui Crin Antonescu şi Victor Ponta. Pentru a genera încredere este (ar fi fost) nevoie de garnituri noi de lideri liberali şi social-democraţi. Mai mult: ar fi fost nevoie de proiecte capabile să le redea oamenilor speranţa.
În zona Puterii, iluzia face ravagii mai abitir. Priviţi la şmecheria procedurală inventată de Traian Băsescu şi înghiţită - hap! - de activiştii PDL. Poate că moţiunea va pica sau poate că şmenul va ţine şi la Curtea Constituţională, atât de tăvălită prin colbul politicii în ultima vreme. Ei, şi? Îl vor mai arăta pe Emil Boc la fereastră, întreţinând iluzia că încă e viu politiceşte, măcar până ce Elena Udrea va tranşa războiul pe resurse împotriva tripletei Berceanu-Blaga-Videanu. Dar - treziţi-vă, oameni ai Puterii! - asta nu înseamnă şi acceptarea de către societate a planului de amputare a veniturilor. Nu vă mai agăţaţi
